Cu mai bine de un mileniu înainte de cucerirea Daciei de cãtre Romani, mai multe triburi tracice emigraserã de pe Dunãrea inferioarã spre apus, stabilindu-se în Peninsula Italicã. Urmele lor au rãmas multã vreme în toponimele recongnoscibile si astãzi: ALTINA „Mãretie; Fericire" (actuala Oltina din Dobrogea); cf. Latium (regiunea din centrul Italiei, între Tibru si Campania); OESCOS „Luminã" (la vãrsarea râului Isker în Dunãre, astãzi Ghighi — Bulgaria) cf. Osci (veche populatie din Italia Meridionalã); RAMAE (loc. în Tracia); cf. ROMA; SABINI-BRIES „Prea Curatii; Cinstitii" (loc. în Tracia); cf. Sabini (neam locuind în tinutul muntos la N-E de Roma). Despre Messapii din Estul Italiei, ca si despre Venetii de pe cursul inferior al Padului se stie de mult cã erau traci (iliri).
Pribegii de la Dunãrea de Jos au mers în susul fluviului pânã la CURTU-ZURA „Cetatea (Curtea) Strãlucitoare" (actualul Belgrad „Orasul Alb"). Acolo se pare cã au poposit mai mult si tot acolo, spune legenda, a avut loc idila dintre AENEAS „Strãlucitorul", conducãtorul emigrantilor, si DIDO „Doamna", regina tinutului respectiv. Dupã câteva sute de ani, legendele au transformat Curtuzura în Cartagina, iar adevãratul traseu al drumetilor a fost deviat mult mai la Sud! Totusi, Romanii sustineau cã se trag din troieni, care — se stie — erau traci. Chiar numele legendarului întemeietor al Romei, ROMULUS, este asemãnãtor cu geto-dacicul ROMULA. Plasati, în locurile de bastinã, între tracii nord-dunãreni si greci — pribegii vorbeau la plecare un dialect asemãnãtor atât cu limba vecinilor de la Miazãnoapte cât si cu a celor de la Miazãzi. De altfel, lingvistii moderni au încadrat în acelasi grup lingvistic latina si elena. Un strãvechi imn, numit Carmina Saliaria, pãstrat nealterat de preotii Romani (prezentat în capitolul Nasterea Printilor Divini) demonstreazã înrudirea dintre limbile tracã si latinã.
Existã o paralelã revelatoare între lexeme tracice cu initiala A — antroponime, etnonime, hidronime, oronime, toponime etc. — si cuvinte latinesti si românesti:
Sintagmele tracice din tabelul de mai sus nu sunt întotdeauna modelele cuvintelor românesti mostenite. Ele s-au transformat încã înainte de cucerirea Traciei de cãtre Romani. Sunt atestate foarte multe forme dialectale intermediare. Iatã atestate doar câteva exemple:
 |
ABDERA > UDAR (antrop.) > odor; ABOUNOTEICHOS > PANDOCOS (antrop.) > bondoc; ABROZES > VERZO (antrop.) > vrajã; ABURIA > BORIA (antrop.) > boare; burã; ADAUCTA > TACTOR (antrop.) > (cu) toptanul; ANIOS > NAISSUS (loc.) > neaos; AMAZONES > MEZEANOI (trib) > mezin; AMISODAROS > MUSSATUS (antrop.) > musat; AMYCOS > MICIA (oras) > mic; ATYMNIOS > TEMNOS (munte) > temnitã; ANTIMACA > TIMACUS (râu) > Timoc; APSOS > CAPSA (loc.) > Copsa; ARAROS > GERULA (antrop.) > gârlã; ARSEKVIA > RHAISCUPORIS (antrop.) > roscovan; ASAMUM > SAMUM (castru si vicus) > (de) seamã; ASCRION > SKORIANUS (antrop.) > zgurã; ASTYNOOS > STENES (castru) > stânã. |
Asemãnãrile între limbile tracã si latinã erau cam aceleasi ca între românã si celelalte limbi romanice de astãzi. În timpul convietuirii cu Romanii, dacii au învãtat relativ usor latina, transmitând-o si conationalilor liberi. Cel mai romanizat tinut al Daciei a fost Oltenia, ce pãstreazã si astãzi perfectul simplu latinesc. Numele acestei regiuni vine, de altfel, de la ALTINA „Latinii", nu de la Olt, de la care si-au luat numele Tara Oltului din Transilvania si judetul de la Sud de Carpati.
Unii daci au învãtat mai întâi alfabetul latinesc, cum se vede pe o cãrãmidã gãsitã în castrul de la Drobeta. Inscriptia (fig. 104) cuprinde cuvântul geto-dacic TYCHYS „de repetat; repetã!" (cf. rom stih si literele latine în ordinea — aproximativã— a alfabetului. Pe un fragment de vas (fig. 105), descoperit în pãdurea Resca (Romula — jud. Olt), se mai zãreste începutul alfabetului latin (ABCD) si sintagma geticã TAS X „de 10 ori" (adicã repetarea exercitiului).
Din fericire, avem la dispozitie texte strãvechi, din care se vede cum au început dacii sã învete latineste. Ele dateazã din timpul stãpânirii romane sau sunt imediat ulterioare acesteia si pot fi socotite, fãrã exagerare, primele texte în limba românã. Astfel, pe o plãcutã de bronz, descoperitã la Celei-Corabia (jud. Olt) avem un cuvânt getic si unul latin: UTERE FELIX. Traducerea: Aduce (poartã) fericire (noroc). Pe câteva rame de plumb pentru oglinzi (fig. 106), descoperite tot la Celei, inscriptiile sunt de asemenea mixte: FORMASO BIST MIN FECIT. Traducerea: Cea mai frumoasã m-am fãcut. FORMASO si FECIT sunt din latinã, iar BIST si MIN provin din graiul autohtonilor. Pe o amforã scoasã din apele Dunãrii (fig. 107), aflatã acum la muzeul din Vârset (Serbia), scrie: O FE OCLO. Traducerea: Sã fie ochi! Sã fie plinã! La Pojejena (jud. Caras-Severin), pe o lespede votivã din marmurã (fig. 108) scrie: D-IZO POSI DON. Traducerea: Fecioarei i-am adus darul. Pe o brãtarã de aur (fig. 109), descoperitã la Vatina, lângã Vârset, scrie: ONGON S-TAN TI MULT GOG. Traducerea: Talismanul sã-ti dea mult noroc.
Romanii îi numeau pe toti tracii nord-danubieni DACI, dupã numele celui mai important neam din Transilvania. Cuvântul DAC(US) este înrudit cu lat. audacia „curaj; îndrãznealã" si audax „îndrãznet; curajos; temerar; semet; încrezãtor". Cu sensurile de „curat; adevãrat" a rãmas în afirmatia româneascã DA.
Însã pentru tracii de la Miazãnoapte dac avea doar un sens regional. Etnonimul lor comun era RO-MAN „foarte curat; frumos; luminos; fericit; strãlucitor; nobil", de unde au fost mostenite formele: român, rumen, romanitã, rohman, Caraiman s.a. Cuvântul este atestat într-o inscriptie dacicã de pe un opait descoperit la Drobeta (fig. 82). Textul este în asa fel scris încât poate fi citit în trei feluri: de la stânga la dreapta; ROMAN ESIS „Prea Curatul; Prea Curat" (supranumele fratilor Zalmoxis), de unde s-a mostenit varianta romanitã pentru „musetel"; de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS „Cu numãrul 666"; si iarãsi de la stânga la dreapta: ROMANE S-IS „Luminã sã fie". O variantã geticã pentru ROMAN era EURYMENE (antrop.) care explicã diftongul din Caraiman si formele rohman (mit.) si aromân.
Cã amândouã popoarele, ce s-au înfruntat la Sarmizegetusa, aveau acelasi nume etnic ne-o demonstreazã denumirile foarte apropiate cu care strãinii îi numeau pe români si pe italieni în evul mediu. Aceste nume asemãnãtoare au fost observate încã de Miron Costin: „Nemtii italienilor le zic Walschen si nouã moldovenilor si muntenilor iar asa: Walachen; frantozii italianului îi zic vallon si nouã moldovenilor si muntenilor vallaques; lesii italianului îi zic wloch, iar nouã moldovenilor si muntenilor woloszyn". În evul mediu, în maghiarã „român" se spunea olah, iar „italian", olas. Ca sã nu se încurce denumirile, românii îi numeau pe venetici ROMULA, de unde româna medievalã a mostenit forma râmlean. De la ROMULA au mai rãmas în românã: hãrmãlaie, cormanã si Romanati. Acest cuvânt avea mai multe sensuri: „a tãia; a ucide; lamentatie; gãlãgie; anapoda" etc. Romula mai însemna si „tuns" si „ras" si poate cã acesta a fost cel mai important motiv pentru care tracii nordici i-au numit pe Romani astfel. Denumirea nobililor daci era PILEATI „cu pãr lung; bãrbosi; bãrbati; viteji" (cf. rom. plete) si astfel se explicã si rom. bãrbat (cf. lat. barbatus „bãrbos"), singular între limbile romanice. Unul dintre voievozii români a purtat numele de Bãrbat. Se stie cã Romanii purtau pãrul scurt si cã se bãrbiereau.
Asadar, legenda romanticã, dupã care numele nostru etnic vine de la cuceritorii de odinioarã este doar o... legendã, ca multe altele.